RSS Feed

Duncan „the Tank”- aripi frânte mult prea repede

Posted on

Era cu neputinţă, în acel moment, să înţelegi durerea în toată profunzimea ei,  pe străzile pline de oameni în doliu la înmormântarea unei strălucite şi tinere echipe de fotbal care a pierit în München în 1958.  Unii spun că până şi cerul a vărsat lacrimi pentru Manchester United . Ei făcuseră mai mult decât să adune succese uimitoare , ei au zugrăvit un viitor plin de promisiune şi ideea că orice realizare e posibilă. Erau „The Busby Babes”.

….

„Matt, trebuie să vorbim, e urgent. Vino repede în Dudley!”  –  Jack O’brien

Telegrama ajunsese deja în mâinile lui Matt Busby. Trăgea din ţigară, la biroul său  când a intrat secretara şi i-a înmânat-o.

„Ce s-o fi întâmplat?”, se întrebă el cu voce tare, aşa încât să audă şi Sussie. „Nu ştiu, domnule Busby, acum a sosit , a adus-o băiatul care ne aduce corespodenţa”, a venit şi răspunsul.
Întrebător, curios , dar îngrijorat în acelaşi timp, Busby a dat pe gât ultimul gram de scoth din pahar, şi-a luat pardesiul şi a plecat.

Suntem în Manchester, în 1948.  Oraşul e încă marcat de rănile istoriei şi începe să-şi revină după război. Telegrama e semnată de unul dintre scouterii acelor vremuri de la United, iar Busby e managerul.  Cei doi s-au intalnit la scurt timp după, iar ziua următoare au asistat la un joc  dintre două şcoli din apropiere. Ţinta era Duncan Edwards, un copil de 9 ani cu un fizic impresionant, cu o forţă cum nu mai văzuseră la nimeni de vârsta lui. La urechile sale ajunseseră mai multe informaţii că Wolverhampton şi Aston Villa încearcă să-l „fure”, dar Busby se lămureşte după doar câteva minute de valoarea copilului. „Duncan Edwards  should be ours, whatever the price”,a venit răspunul prompt al managerului care ulterior a plecat acasă la părinţii lui Duncan şi a semnat actele de transfer.  În acea perioadă, mutarea a fost aspru contestată de Stan Cullis, managerul lui Wolves,  care l-a acuzat pe Busby că i-a „mituit” familia lui Duncan cu promisiuni financare, lucru interzis la acea vreme prin regulament.

Istoria e neclară până în ziua de astăzi, dacă Busby a încălcat sau nu regulamentele, dar cert este că l-a luat pe Duncan, iar mama băiatului a primit o maşină de spălat  drept răsplată, una dintre cele mai performante de la acea vreme.

Viitorul i-a retezat aripile prea devreme, mult prea devreme, la 21 de ani,  într-o după-amaiză gri când iarna obişnuia să fie iarnă şi când avionul acela blestemat a derapat la capătul pistei din Munchen.  13 zile s-a luptat Duncan în spitalul Recht der Isar, 13 zile în care nu a încetat niciodată să creadă, nu că nu-şi va mai reveni vreodată, ci că nu va mai juca fotbal.

Când mama lui Bobby  Charlton (supravieţuitor al dezastrului de la Munchen), Cissie, i-a pus mâna pe umăr şi i-a spus: „Marele Duncan s-a dus“, a mărturisit că erau cuvintele de care se temea cel mai mult, fiindcă atâta vreme cât „marele om”, aflat la doar vârsta de 21 de ani, era în viaţă, era de parcă ceea ce e mai rău nu se întâmplase şi nu se putea întâmpla. Toate acestea s-au spulberat în faţa medicilor germani, conform cărora era uimitor că supravieţuise primului impact, când avionul s-a năpustit în zona îngrădită şi s-a izbit de o casă – iar faptul că a supravieţuit 13 zile era dovada unei uluitoare voinţe.  

Această încredere în el însuşi şi în destinul lui a fost evidentă când Charlton, urcând scările către urgenţă, l-a găsit sub cortul de oxigen: „Unde naiba ai fost?“, l-a întrebat Edwards cu un glas atât de puternic încât Charlton a tresărit şi s-a umplut de o speranţă iraţională. „Te-am tot aşteptat pe tine.“

Acelaşi Charlton povestea mai târziu că „în primele zile de după accident părea că Duncan era cheia întregii situaţii. Dacă supravieţuia, o puteam face toţi, în spiritul şi cu dorinţa de a lupta mai departe. Bineînţeles că îi vom plânge mereu pe băieţii dispăruţi, nişte jucători şi bărbaţi extraordinari pe care i-am iubit, dar Duncan părea să fie mai presus de orice. Vedeţi voi, era atât de bun; când îl aveai în preajmă aveai impresia că totul era posibil. A fost mai mult decât un mare jucător – uneori semăna ca un fulger strălucitor pe cer. Era un uriaş, şi până şi astăzi pierderea lui e cel mai greu de suportat.“

Ultima dată când am jucat cu Duncan a fost la Belgrad, când ne-am calificat în semifinalele Cupei Europene, cu o zi înainte de accident. Eram convins că de data asta vom câştiga trofeul împotriva celor de la Real Madrid şi credeam că, avându-l pe el, Anglia va câştiga defilând Campionatul Mondial care urma să aibă loc în acel an în Suedia. Pele a acaparat atenţia tuturor în acel turneu, dar dacă Edwards ar fi fost acolo pot să jur că ar fi avut un adversar pe măsură. Duncan avea de toate. Deborda de putere şi caracter pe teren. Sunt absolut convins că dacă ar fi avut o carieră normală, ar fi devenit cel mai mare jucător văzut vreodată. Da, îi ştiu pe marii jucători – Pele, Maradona, Best, Law, Greaves şi favoritul meu, Alfredo di Stefano – dar eu cred că el era mai bun în toate aspectele jocului. Duncan putea face orice. Dacă portarul degaja mintea, el fugea spre ea, dacă era lovitură de colţ, el o bătea, iar dacă cineva încerca o pătrundere, el îl deposeda. De atâtea ori ne-a făcut pe noi, ceilalţi, să ne simţim ca nişte pigmei”, mai povesteşte Sir Bobby.

Edwards era de o maturitate incredibilă la o vârstă fragedă. Reuşise să câştige două titluri cu Manchester, cu acea echipă fabuloasă în care mai erau Bobby Charlton, Eddie Colman, Mark Jones, Billy Whelan, Tommy Taylor, Geoff Bent sau David Pegg, the „Busby Babes” (copiii lui Busby), după managerul Matt Busby.

Devotatul Bobby Charlton, pentru care Edwards a cutreierat o tabără militară din Shropshire în căutarea unei saltele decente când colegul său mai în vârstă de echipă a fost chemat în armată, este departe de a fi un martor izolat. Don Revie, vedeta de la Manchester City, care a devenit unul dintre cei mai de succes manageri ai clubului Leeds United, a rămas perplex când Edwards i s-a alăturat la echipa naţională.

Revie spune: „Nu auzi prea mulţi profesionişti vorbind cu uşurinţă despre măreţie, fiindcă e rară, dar asta am văzut eu în Duncan Edwards de prima dată când l-am văzut. Juca la la fel de bine ca mijlocaş stânga, mijlocaş central, inter stânga sau atacant central. E genul de de jucător la care orice manager visează.“

Înaintea unui meci important de tineret cu Chelsea, într-un moment în care Edwards domina totul în jurul lui, antrenorul Jimmy  Murphy, fost instructor militar,  era îngrijorat că jocul de echipă ar putea avea de suferit în umbra talentului acestui jucător. Aşa că le-a spus jucătorilor: „Vreau să vă faceţi propriul joc; când aveţi mingea nu i-o daţi automat lui Duncan. Căutaţi alternative.“ La pauză, United se chinuia, iar Murphy se confrunta cu posibilitatea unei rare şi de neconceput înfrângeri. Discursul său către echipă a fost scurt: „Băieţi, vă amintiţi că am zis să nu-i daţi de fiecare dată mingea lui Duncan? Ei bine, uitaţi ce-am zis. Daţi-i naibii toate mingile pe care le prindeţi.“ Aşa au făcut şi United a câştigat, confortabil.

Duncan Edwards rămâne unul dintre cei mai regretaţi fotbalişti ai istoriei. Într-un moment în care Manchester United punea în pericol supremaţia marelui Real Madrid, acea echipă formidabilă a lui United şi-a încheiat ciclul prematur, într-un cumplit accident, iar un regret se ridică deasupra tuturor. Nimeni nu va afla vreodată  dacă nu cumva Duncan Edwards a fost cel mai mare jucător care, în ciuda luptei sale eroice, nu a apucat să trăiască. Nu în deplină măsură a talentului său. Nu în formidabila bogăţie a posibilităţilor sale.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: