RSS Feed

Monthly Archives: November 2012

Duncan „the Tank”- aripi frânte mult prea repede

Posted on

Era cu neputinţă, în acel moment, să înţelegi durerea în toată profunzimea ei,  pe străzile pline de oameni în doliu la înmormântarea unei strălucite şi tinere echipe de fotbal care a pierit în München în 1958.  Unii spun că până şi cerul a vărsat lacrimi pentru Manchester United . Ei făcuseră mai mult decât să adune succese uimitoare , ei au zugrăvit un viitor plin de promisiune şi ideea că orice realizare e posibilă. Erau „The Busby Babes”.

….

„Matt, trebuie să vorbim, e urgent. Vino repede în Dudley!”  –  Jack O’brien

Telegrama ajunsese deja în mâinile lui Matt Busby. Trăgea din ţigară, la biroul său  când a intrat secretara şi i-a înmânat-o.

„Ce s-o fi întâmplat?”, se întrebă el cu voce tare, aşa încât să audă şi Sussie. „Nu ştiu, domnule Busby, acum a sosit , a adus-o băiatul care ne aduce corespodenţa”, a venit şi răspunsul.
Întrebător, curios , dar îngrijorat în acelaşi timp, Busby a dat pe gât ultimul gram de scoth din pahar, şi-a luat pardesiul şi a plecat.

Suntem în Manchester, în 1948.  Oraşul e încă marcat de rănile istoriei şi începe să-şi revină după război. Telegrama e semnată de unul dintre scouterii acelor vremuri de la United, iar Busby e managerul.  Cei doi s-au intalnit la scurt timp după, iar ziua următoare au asistat la un joc  dintre două şcoli din apropiere. Ţinta era Duncan Edwards, un copil de 9 ani cu un fizic impresionant, cu o forţă cum nu mai văzuseră la nimeni de vârsta lui. La urechile sale ajunseseră mai multe informaţii că Wolverhampton şi Aston Villa încearcă să-l „fure”, dar Busby se lămureşte după doar câteva minute de valoarea copilului. „Duncan Edwards  should be ours, whatever the price”,a venit răspunul prompt al managerului care ulterior a plecat acasă la părinţii lui Duncan şi a semnat actele de transfer.  În acea perioadă, mutarea a fost aspru contestată de Stan Cullis, managerul lui Wolves,  care l-a acuzat pe Busby că i-a „mituit” familia lui Duncan cu promisiuni financare, lucru interzis la acea vreme prin regulament.

Istoria e neclară până în ziua de astăzi, dacă Busby a încălcat sau nu regulamentele, dar cert este că l-a luat pe Duncan, iar mama băiatului a primit o maşină de spălat  drept răsplată, una dintre cele mai performante de la acea vreme.

Viitorul i-a retezat aripile prea devreme, mult prea devreme, la 21 de ani,  într-o după-amaiză gri când iarna obişnuia să fie iarnă şi când avionul acela blestemat a derapat la capătul pistei din Munchen.  13 zile s-a luptat Duncan în spitalul Recht der Isar, 13 zile în care nu a încetat niciodată să creadă, nu că nu-şi va mai reveni vreodată, ci că nu va mai juca fotbal.

Când mama lui Bobby  Charlton (supravieţuitor al dezastrului de la Munchen), Cissie, i-a pus mâna pe umăr şi i-a spus: „Marele Duncan s-a dus“, a mărturisit că erau cuvintele de care se temea cel mai mult, fiindcă atâta vreme cât „marele om”, aflat la doar vârsta de 21 de ani, era în viaţă, era de parcă ceea ce e mai rău nu se întâmplase şi nu se putea întâmpla. Toate acestea s-au spulberat în faţa medicilor germani, conform cărora era uimitor că supravieţuise primului impact, când avionul s-a năpustit în zona îngrădită şi s-a izbit de o casă – iar faptul că a supravieţuit 13 zile era dovada unei uluitoare voinţe.  

Această încredere în el însuşi şi în destinul lui a fost evidentă când Charlton, urcând scările către urgenţă, l-a găsit sub cortul de oxigen: „Unde naiba ai fost?“, l-a întrebat Edwards cu un glas atât de puternic încât Charlton a tresărit şi s-a umplut de o speranţă iraţională. „Te-am tot aşteptat pe tine.“

Acelaşi Charlton povestea mai târziu că „în primele zile de după accident părea că Duncan era cheia întregii situaţii. Dacă supravieţuia, o puteam face toţi, în spiritul şi cu dorinţa de a lupta mai departe. Bineînţeles că îi vom plânge mereu pe băieţii dispăruţi, nişte jucători şi bărbaţi extraordinari pe care i-am iubit, dar Duncan părea să fie mai presus de orice. Vedeţi voi, era atât de bun; când îl aveai în preajmă aveai impresia că totul era posibil. A fost mai mult decât un mare jucător – uneori semăna ca un fulger strălucitor pe cer. Era un uriaş, şi până şi astăzi pierderea lui e cel mai greu de suportat.“

Ultima dată când am jucat cu Duncan a fost la Belgrad, când ne-am calificat în semifinalele Cupei Europene, cu o zi înainte de accident. Eram convins că de data asta vom câştiga trofeul împotriva celor de la Real Madrid şi credeam că, avându-l pe el, Anglia va câştiga defilând Campionatul Mondial care urma să aibă loc în acel an în Suedia. Pele a acaparat atenţia tuturor în acel turneu, dar dacă Edwards ar fi fost acolo pot să jur că ar fi avut un adversar pe măsură. Duncan avea de toate. Deborda de putere şi caracter pe teren. Sunt absolut convins că dacă ar fi avut o carieră normală, ar fi devenit cel mai mare jucător văzut vreodată. Da, îi ştiu pe marii jucători – Pele, Maradona, Best, Law, Greaves şi favoritul meu, Alfredo di Stefano – dar eu cred că el era mai bun în toate aspectele jocului. Duncan putea face orice. Dacă portarul degaja mintea, el fugea spre ea, dacă era lovitură de colţ, el o bătea, iar dacă cineva încerca o pătrundere, el îl deposeda. De atâtea ori ne-a făcut pe noi, ceilalţi, să ne simţim ca nişte pigmei”, mai povesteşte Sir Bobby.

Edwards era de o maturitate incredibilă la o vârstă fragedă. Reuşise să câştige două titluri cu Manchester, cu acea echipă fabuloasă în care mai erau Bobby Charlton, Eddie Colman, Mark Jones, Billy Whelan, Tommy Taylor, Geoff Bent sau David Pegg, the „Busby Babes” (copiii lui Busby), după managerul Matt Busby.

Devotatul Bobby Charlton, pentru care Edwards a cutreierat o tabără militară din Shropshire în căutarea unei saltele decente când colegul său mai în vârstă de echipă a fost chemat în armată, este departe de a fi un martor izolat. Don Revie, vedeta de la Manchester City, care a devenit unul dintre cei mai de succes manageri ai clubului Leeds United, a rămas perplex când Edwards i s-a alăturat la echipa naţională.

Revie spune: „Nu auzi prea mulţi profesionişti vorbind cu uşurinţă despre măreţie, fiindcă e rară, dar asta am văzut eu în Duncan Edwards de prima dată când l-am văzut. Juca la la fel de bine ca mijlocaş stânga, mijlocaş central, inter stânga sau atacant central. E genul de de jucător la care orice manager visează.“

Înaintea unui meci important de tineret cu Chelsea, într-un moment în care Edwards domina totul în jurul lui, antrenorul Jimmy  Murphy, fost instructor militar,  era îngrijorat că jocul de echipă ar putea avea de suferit în umbra talentului acestui jucător. Aşa că le-a spus jucătorilor: „Vreau să vă faceţi propriul joc; când aveţi mingea nu i-o daţi automat lui Duncan. Căutaţi alternative.“ La pauză, United se chinuia, iar Murphy se confrunta cu posibilitatea unei rare şi de neconceput înfrângeri. Discursul său către echipă a fost scurt: „Băieţi, vă amintiţi că am zis să nu-i daţi de fiecare dată mingea lui Duncan? Ei bine, uitaţi ce-am zis. Daţi-i naibii toate mingile pe care le prindeţi.“ Aşa au făcut şi United a câştigat, confortabil.

Duncan Edwards rămâne unul dintre cei mai regretaţi fotbalişti ai istoriei. Într-un moment în care Manchester United punea în pericol supremaţia marelui Real Madrid, acea echipă formidabilă a lui United şi-a încheiat ciclul prematur, într-un cumplit accident, iar un regret se ridică deasupra tuturor. Nimeni nu va afla vreodată  dacă nu cumva Duncan Edwards a fost cel mai mare jucător care, în ciuda luptei sale eroice, nu a apucat să trăiască. Nu în deplină măsură a talentului său. Nu în formidabila bogăţie a posibilităţilor sale.

Advertisements

Victoria de pe Cluj Arena!

Posted on

“Studenții” au trecut proba de caracter, au jucat cu sufletul, au jucat atât cât ai putut ei, ba chiar și-au depășit condiția și merită toată admirația.

Din peluză se ridică, prin nori de fum, imaginea lui Iuliu Hațieganu.Se cântă din câteva mii de suflete, imaginea doctroului e omniprezentă. iar ideea de “U” Cluj ajunge și în sufletele necredincioșilor. Aripile de înger și simfonia peluzei fac seara și mai specială. Actorii sunt mici și neînsemnați, meciul nu are nici o importanță, golul lui Dinu nici atât, la fel cum nu contează nici reușitele lui Rui Pedro și Bjelanovic. Ceferiștii exultă, dar se uită apreciativ înspre peluza Șepcilor roșii. Ei, Pedro,  Mureșan, Cadu, Felguieras sau Bastos se pot îngroga în trofee, dar nu vor avea parte de farmecul unic care înconjoară Universitatea și  fanii ei.

Emoția de moment pe care ți-o conferă un succes, o seară de Champions League sau câștigarea unui campionat  nu se va compara niciodată cu aprecierea celor te susțin pentru simplul motiv că porți tricoul lor, că ești unul dintre ei.

Felicitări galeriei, felicitări tuturor u-iștilor!

Instalatorul din Blackburn

Posted on

Se născuse într-o toamnă târzie, în septembrie 1879, în Blackburn, în ţinutul Lancashire. Familia Crampton nu avea nimic deosebit, aparţinea clasei de mijloc, nu avea bani, dar nici nu murea de foame. Băiatul botezat Robert creştea de la o zi la alta, făcea şcoală, pentru că urma să se descurce la majorat. “Trage tare, munceşte că nu primeşti nimic pe gratis”, îi transmisese tatăl său. Mama îl mai dojenea din când în când, dar avea grijă să nu-i lipsească nimic, l-a ajutat atât cât a putut ea.


Robert i-a ascultat, s-a dus la şcoală, era printre primii din clasă. Nu avea ambiţii mari, nu se visa gentleman şi nu tindea spre o viaţă luxuriantă. Fericirea lui se rezuma la Blackburn, la colegii de şcoală şi la familie. Începuse să joace şi football, sport  care atinsese deja o cotă de popularitate incredibilă în England.  O făcea din plăcere, dar învăţa şi creştea de la o zi la alta, iar la 17 ani a venit şi pasul cel mare când fost recrutat la Rovers. “A fost cea mai fericită zi din viaţa mea. Vreau doar să joc football”, povestea într-un interviu în “Blackburn Times”, Robert Crompton.  În paralel s-a ţinut şi de meserie, era “un instalator desăvârşit”, aşa cum l-a descris colegul de echipă Charlie Buchan.

La 21 de ani a preluat banderola de căpitan şi nu a mai lasat-o niciodată. Era un fundaş de fier, juca pe dreapta şi nu trecea nimeni de el, dar, ca un paradox, adversarii îl numeau “Gentleman-ul din Blackburn” pentru spiritul de “fair-play” pe care încerca să-l transmită în fiecare partidă.  Faima i se dusese în toate colţurile ţării, dar pe el nu-l interesa asta.  Acum era şi patron de firmă, îşi deschise o mică afacere, o firmă de construcţii. Era şi pasionat de mecanică, iar în 1908 devine primul fotbalist din lume care conduce o maşină. “This is awesome! This is even better than football”, avea să spună Robert.
Degeaba, fotbalul i-a oferit cele mai mari satisfacţii. Acelaşi Buchan îl descrie elocvent pe Robert în autobiografia sa. “Era cel mai mare jucător din acele timpuri, era cunoscut în toată lumea. Anglia îl iubea, numele său ajungea şi în cele mai negre suburbii, era un Superstar, era deja o legendă”.

În 1912, Robert ridică din postură de căpitan primul titlu de campion cu Blackburn, iar doi ani mai târziu pe al doilea. Joacă 530 de meciuri la Blackburn şi se retrage la vârsta de 40 de ani.

Rămâne alături, însă, de echipa sa iubită, de Rovers.  Conduce clubul ca director, apoi ajunge şi manager. Vrea disciplină, vrea ordine şi “fair-game” şi nu se sfieşte să –şi critice echipa în câteva rânduri. Jucătorii se coalizează, îl dau afară, se debarasează de el.
Tace, aşa cum a tăcut mereu şi pleacă pe uşa din spate, în linişte, departe de lume, rupe legătura cu conducerea, dar nu lipseşte la la nici un meci. Blackburn retrogradează, iar apoi e aproape de o nouă retrogradare, în Liga a III-a. “Ewood Park” se prăbuşteşte, rovers ajung în anonimat, iar Crompton e chemat să îi salveze. Răspunde imediat provocării, vine şi ia echipa fără să apuce să discute de bani, de buget, de locuinţă. “Sufletul meu e aici!”, a transmis Crompton “board-ului”.
Menţine echipa , o promovează şi încearcă să facă ce-a făcut mereu, să fie corect pentru că “dacă eşti corect, vei fi respectat”.

Pe 15 martie 1941, visul se sfârşeşte.  Blackburn joacă cu Burnley, e un meci cu o încărcătură aparte şi cu răsturnări de situaţii neaşteptate. The Rovers se impun cu 3-2, dar inima lui Crompton cedează în aceeaşi seară.

A refuzat publicitatea la apogeul carierei, a rămas întodeauna modest şi se autointitula “sunt doar un fan ca toţi fanii din Blackburn.” La funeralii, pe 20 martie, s-au tras focuri de armă. “A murit eroul nostru”, nota aceeaşi publicaţie,  Blackburn Times.

EXLUSIV: INTERVIU EVENIMENT. Preşedintele CFR-ului dă cărţile pe faţă!!!!

Posted on

Reporter: Bună ziua şi felicitări pentru victoria cu Braga. V-aţi calificat în primăvara europeană.

 IULIU MUREŞAN: Da, e o performanţă istorie, o performanţă unică pentru fotbalul românesc şi nu numai. Această calificare este meritul tuturor, noi nu lăsăm niciodată lucrurile la voia întâmplării, ne pregătim din timp. Deja avem în vedere şi campania de achiziţii din iarnă pentru a ne pregăti de optimile Europa League. De fapt, Champions League, pentru că vom bate pe Manchester şi vom urca pe doi. De fapt,  noi am pregătit şi transferurile din perioada de iarnă,  încă de acum doi ani sau trei ani pentru că suntem un club profesionist. Îi felicit pe jucători şi pe Paulo Sergio, care a pregătit perfect meciul.

E şi un cadou pentru Paszkany, care tocmai a făcut 41 de ani?

Hîhîhî, da, am şi vorbit cu Arpi înainte de meci, noi vorbim în permanenţă. Arpi şi-a dorit foarte mult această victorie şi am demonstrat că sutem cea mai bună echipă din Româia şi că ne putem bate cu oricine de la egal la egal. I-am zis lui Arpi, dacă tot a făcut 41 de ani, că ne vom retrage din fotbal atunci când vom fi adunat 41 de trofee.

E Paulo Sergio o surpriză plăcută? A sosit de puţin timp, dar iată, a reuşit să obţină o victorie sinonimă cu primăvara europeană.

 Nu, noi ştiam calităţile sale şi am mare încredere în el şi în echipă. Am demonstrat că avem cea mai bună echipă şi avem şi cel mai bun antrenor. Pot să spun că el e cel mai bun antrenor de când sunt eu în fotbal. El va îmbătrâni la CFR. Cu Paulo Sergio avem o relaţie apropiată de foarte mulţi ani, dar din păcate, abia acum am reuşit să-l aducem la echipă. El a fost prima noastră opţiune după plecarea lui Ando, dar voi, presa, aţi crezut altceva. V-am prostit puţin, ca să zic aşa. 

Păi au fost tehnicieni din Serie A care au spus că aţi negociat cu ei.

Nu ştiu de unde apar astfel de informaţii, sunt doar zvonuri menite să ne destabilizeze. Dar noi suntem mai uniţi după aceste informaţii. Noi avem cel bun antrenor şi cea mai profesionistă conducere, avem şi cei mai buni masori, doctori, magazioneri şi vânzători de bilete şi cel mai frumos stadion.

Cu Andone aţi mai vorbit? E şi meritul său aici.

 Ando e prietenul meu, el ne-a adus două titluri, ca să zic aşa. Cu Ando voi mai colabora oricând, e un antrenor foarte bun şi îi mulţumim pentru trofeele pe care le-a adus în familia CFR.

Se poate vorbi de o hegemonie a CFR-ului în fotbalul românesc?

 Da, CFR a devenit un brand, noi suntem deja cunoscuţi peste hotare, în toate campionatele puternice. Am bătut Braga, suntem în primăvara europeană şi am primit sute, mii de mesaje de felicitare din străinătate. M-a sunat aseară, târziu şi preşedintele de la Lyon, am povestit mai bine de o oră cu el. M-au mai sunat şi din Ucraina, Kazahstan, din Brazilia şi Insulele Capului Verde, din Jamaica şi Mozambique. CFR e un brand internaţional. Un copil din Noua Zeelandă mi-a trimis chiar acasă o felictare şi m-a rugat să i-o semnez.

Dar din România, domnule preşedinte?
Nu, nu am primit nici o felicitare, dar nu e nici o problemă, noi ne-am obişnuit deja cu asta, noi suntem puternici şi deranjăm. Aici există invidie, i-am spus şi lui Arpi să nu pună la suflet. Noi am pus Clujul şi România pe harta Europei şi ne bucurăm  de respectul occidentulului.

Un pronostic pentru acest sezon. Mai aveţi şanse la titlu?

Da, noi nu am renunţam niciodată la titlu , numai voi, presa, aţi spus asta. Avem şanse să ajungem Steaua pentru că avem cel mai bun antrenor, lot, cea mai bună cunducere, cel mai bun finanţator care are cei mai mulţi bani şi suntem cei mai buni. Am câştigat atâtea trofee, deja nici nu le mai ştiu numărul şi câte vom mai câştiga!

Acesta este un pamflet şi trebuie tratat ca atare

Ăsta-i fotbalist?

Posted on

Intră în puzderia de fotbalişti şi se amocodă destul de repede. Cu privirea uşor tâmpă, începu să zburde. Merge voinicul ce merge şi se şi sătură de mers , începu să ameţească şi să se cutremure. Nu doar el, ci şi pământul de sub picioare. „Ştii cum eşti, ce ai de făcut şi înotro s-o apuci”, îşi spuse el plin de încredere.

În iarbă se simte ca în rai, arpioarele în poartă prin aerul rece, dar burta îl trage mereu în jos. Tricoul îl strânge, l-a strâns întotdeauna, dar acum, parcă, începe să se şi sufoce din cauza lui.

Mingea e o nălucă, are spini şi sare proasta şi tot sare, iar el începe să  resemneze. Îl depăşeşte o dată, a doua oară, ba chiar a treia. El oftează, trage încă o gură de aer rece, dar privirea i se înceţoşează, nu mai poate. Picioarele sunt moi, genunchii îi tremură, e ambidextru, face henţ la fel de bine cu stânga şi cu dreapta. „Hai c-o prind de data asta”, se încurajează, dar proasta nu-l ascultă ier el îşi pierde şi ultimul firicel de speranţă.

În vară ia în calcul pensionarea. Se va retrage în munţi sau la şes, nici nu are importanţă, atâta vreme cât va sta departe de un teren de fotbal.

 

Nume: Roberto Iancu (31 de ani)

Post: mijlocaş central

Hobby-uri: pescuit, vânătoare, băut bere

Emisiune preferată: Master Chief

Supoziţii despre vânzarea lui “U”

Posted on

Şumudică (Foto ZIUA de CLUJ) a plecat, dar se întoarce, după meciul cu Petrolul fraţii Bultoc vor avea o apariţie publică, cel mai probabil la începutul săptămânii viitoare.

Bultocii, cunoscuţi pentru discreţia lor, nu au dorit să-şi asocieze numele sub nici o formă cu meciul Petrolul-Universitatea Cluj, indiferent de rezultatul meciului, însă nu au renunţat la preluarea clubului. Iar circul mediatic cu DIICOT-ul nu influenţează cu absolut nimic tranzacţia! Nu se sperie nimeni, aşa cum au anuţat Mărginean şi Walter, astea-s vrăjeli.

Primăria nu are cum, legal, să preia o societate plină de datorii, e imposibil şi nici nu se pune problema de aşa ceva.
Ne auzim mai târziu!

Aroganţă marca CFR şi acceptul necondiţionat al presei

Posted on

CFR Cluj a făcut un obicei din a trata cu maxim „respect” instituţiile media şi a fixat din nou o conferinţă de presă la o oră de rahat, 18:00. Da, joi la şase clubul “feroviar” invită reprezentanţii presei la conferinţa de la stadion, e conferinţa dinaintea meciului cu Astra, de vineri.

Hai să zicem că e un caz special şi  acceptăm de această dată ora 18:00, deşi nu are nici o logică . Ei ratează jurnalele  de seară la cele mai importante posturi TV, unde ar avea cea mai bună expunere, plus apariţiile pe print, dar trecem şi peste asta.

Ei, cei de la CFR au fixat şi conferinţe sâmbătă la ora 10:00 sau duminica la 18:00 sau 19:00, ori vineri la 20:00. Mai punem la socoteală şi faptul că unele conferinţe, de exemplu, au fost fixate la ora 13:00 şi au început o oră mai târziu sau cu întârzieri mai mari decât ale trenurilor din România. Tot  degeaba!

S-au trezit câţiva „fraieri” să comenteze, s-a luat în discuţie inclusiv „sabotarea” conferinţelor imposibile, dar totul a murit la scurt timp. De ce? Pentru că de fiecare dată când s-a  în discuţie plecarea în masă de la conferinţe s-au trezit câţiva să rămână.

Nu există unitate în presă, nu a fost niciodată , nici nu va fi, iar CFR-ul va continua să procedeze la fel.

PS: Dacă clubul „feroviar” îşi fixează o întâlnire cu mass-media la 03:00 dimineaţa, într-o oarecare zi de luni, bag mâna-n foc că sala de conferinţe va fi pe jumătate plină. 

Uite aşa ne merităm soarta!