RSS Feed

Flerul lui „Mister”

După episodul cu Ciprian Brata, trimis acasă cu înjurături de Ganea, astăzi vă prezint cazul Feiz Shamsin. Sună cunoscut? A reuşit un hattrick la debutul oficial pentru Pandurii Târgu Jiu. Gorjenii au câştigat cu 4-1 meciul de cupă cu Farul Constanţa , iar Shamsin a fost declarat omul meciului!  Ei bine, înainte să ajungă la Pandurii din postură de jucător liber, Shamsin a fost propus Universităţii Cluj şi lui Ionel Ganea.   Internaţionalul libanez (21 de ani) care deţine şi cetăţenie germană a  cerut 3000 de euro pe lună şi un contract pe cel puţin doi ani de zile.

Ganea i-a dat cu flit şi l-a preferat pe Roy Odiaka, al treilea cel mai slab atacant din Liga 1 după Dedu şi Ene. Tot Ganea l-a zburat pe Odiaka după o lună. Feiz îşi vede de treabă…  Mai sunt şi alţii, dar în episoadele următoare.

Culege ce-ai semănat, deşteptule!

Antrenorul Universităţii pare să fi scăpat situaţ ia de sub control la cârma şepcilor roşii. Are 2 puncte în 8 meciuri şi-a destrămat un grup pe care tocmai el l-a creat în returul campionatului trecut. Însă fotbalul cu pumnul nu mai merge. Recent am aflat un episod care reflectă perfect stilul tehnicianului de pe banca Universităţii Cluj. În cantonamentul din Poiana Braşov a ajuns la un moment dat mijlocaşul Ciprian Brata, de la Pandurii Târgu Jiu, în urma unui acord între Marin Condescu şi Ioan Mărginean, zis şi Limoniu. Fotbalistul ar fi urmat să joace la Universitatea până la finalul campionatului. A ajuns la hotel, a mers să –şi salute noii colegi şi pe antrenorul Ganea. Dialogul a decurs cam în felul următor.

GANEA

Brata:  Bună ziua!

 Ganea: “Ce faci băi căcatule? Ce cauţi aici, cine te-a trimis, mie nu-mi face nimeni echipa! Afară, mânca-mi-ai pula!”

 Brata şi-a luat bagajul încă nedesfăcut şi-a făcut cale întoarsă spre Târgu Jiu, reacţionând cu logică, omeneşte, într-o situaţie abjectă,  nu cum ar fi făcut, de exemplu, fotbalistul Ganea, care, cu siguranţă, n-ar fi întors celălalt obraz, ci ar fi scuipat în cel mai fericit caz, dacă şi-ar fi permis cineva să-i vorbească aşa.  Trecând peste mesajul grobian transmis lui Brata,  antrenorul Ionel Ganea ar putea  răspunde la câteva întrebări.

De ce mereu când Universitatea pierde un meci a avut „ghinion” sau „neşansă”?

De ce când Universitatea pierde un meci nu e vinovat niciodată antrenorul?

De ce când Universitatea pierde un meci antrenorul spune că el nu antrenează greşelile, când tocmai asta ar trebui să facă, să încerce să corecteze erorile fotbaliştilor săi?

La Mediaş ai pus înfrângerea în seama greşelilor pe care nu le poţi antrena. În această situaţie să înţeleg că ai antrenat golul de la 30 de metri înscris de Borza?

Nu cumva Valentin Lemnaru e ţinut pe bancă pentru că ţi-a sugerat cineva să-l joci iar acum muşchii tăi s-au umflat şi vrei să arăţi că eşti cel mai tare din Făgăraş?

De ce Universitatea Cluj a reuşit performanţa de a primi gol pe contraatac la Mediaş în condiţiile în care a avut 3 atacuri tot meciul?

De ce la 2-1 te-ai aşzat, resemnat,  pe bancă?

De ce n-ai făcut a treia schimbare?

De ce echipa cade fizic în repriza a doua, indiferent de meci?

De ce l-ai refuzat pe Cociş, care te-a sunat şi ţi-a spus că joacă gratis până în iarnă?

De ce tu ţi-ai luat prima de salvare de la retrogradare şi restul nu?

De ce insişti să rămâi când tu ai 2 puncte din 24 posibile?

De ce vorbeşti cu jurnaliştii ca ultimul vagabont?
Şi lista mai poate continua…

Un atacant de la ”U” Cluj riscă să fie exclus din fotbal!

Posted on

După ce s-a aflat că Dedu, atacantul Universităţii Cluj,  a înscris 2 goluri în 5 ani, pe un site de socializare a fost lansată o petiţie prin care oamenii sunt invitaţi să voteze excluderea din sport a teribilului vârf.

Iniţiativa lansată de un grup de suporteri ai „studenţilor” a avut efectul scontat,  întrucât, în doar 2 ore de la lansare s-au strâns peste 3 milioane de semnături, iar numărul creşte în mod fulminant. Printre votanţi se numără inclusiv colegi de echipă, foşti antrenori încărunţiţi înainte de vreme şi , în mod paradoxal , suporteri al altor cluburi din România. „E cumplit ce se întâmplă la ”U” şi ne dăm seama de ce ei nu reuşesc să marcheze niciodată. Noi am făcut foamea pentru a sensibiliza opinia publică, dar dacă îl aveam pe Dedu ne-am fi dat foc”, explică Lingurar Andreică, un rapidist convins.

Dinamoviştii au fraternizat şi anunţă că la următorul meci se vor strădui şi vor face o coregrafie cu un mesaj de solidaritate scris corect ortografic, şi , pe lângă torţele şi petardele aruncate în teren, vor scoate la tipografie mii de bileţele , şi aceastea scrise corect, pe care le vor paraşuta deasupra Arenei Naţionale.

Steliştii au fost la rândul lor impresionaţi de drama prin care trec cei care îl urmăresc pe Dedu jucând fotbal, însă aceştia trăiesc în fiecare zi cu frica ca nu cumva MM Stoica să-l transfere, văzând în atacantul lui ”U” un potenţial imens dar nefructificat.
Cei de la CFR Cluj, rivalii Universităţii, nu au putut fi contactaţi, deoarece liderii galeriei se aflau  la masă cu Ricardo Cadu şi Iuliu Mureşan.
Opropiul opiniei publice l-a afectat emoţional pe Dedu, acesta intrând într-o  depresie severă. Potrivit unor apropiaţi ai săi, fotbalistul va renunţa la carieră în vară şi va îmbrăţişa o meserie mai practică, el oscilând deocamdată între a alege un post de confecţioner şi unul de vulcanizator.

400 de milioane amendă pentru ”U”, parol!

Posted on

Universitatea Cluj şi FC Braşov au fost amendate de LPF după meciul din ultima etapă.

Decizia o redau mai jos, e preluată de pe site-ul oficial al Ligii Profesioniste de Fotbal.

„FC BRASOV vs. FC “U” CLUJ – incidente – In baza art.83.2. + 83.2.d. se sanctioneaza clubul FC BRASOV cu o penalitate de 40.000 lei; In baza art.83.2. + 83.2.d se sanctioneaza clubul FC “U” CLUJ cu o penalitate de 40.000 lei.”

 Somităţile cenuşii de la Ligă au aruncat din nou amenzi de 400 de milioane de lei vechi, pe principiul „hai să luăm de la pârliţi”, în urma unui raport semnat de observatorul Adrian Vidan.  E cel puţin jalnic! Ce s-a întâmplat, pe scurt. Galeria „studenţilor” a arborat un banner în semn de respect pentru braşoveni, pentru că, se ştie bine că între cele două galerii a existat mereu o relaţie de amiciţie, de apropiere. Ei bine şi când nu sunt probleme, trebuie să apară jandarmii, în stilul lor caracteristic, cu creierele de oxiuri fătaţi prin anus, cu pulanele la înaintare,  să împartă dreptatea.

S-au grăbit să intre în galeria Universităţii pentru pentru o torţă aprinsă, iar braşovenii, în semn de solidaritate şi-au părăsit locul din peluză şi au încercat să se opună, sărind în apărarea „Şepcilor roşii”. Jandarmii au împărţit pulane în stânga şi dreapta ca nişte brute fără cap, iar LPF a amendat cluburile cu câte 400 de milioane. Iată cum  viermii de gălbează de la Ligă coabitează şi conlucrează cu oxiurii din Jandarmerie. Nimic nu e întâmplător, Mitică ştie de ce!  Uite şi-o declaraţie dată  în urmp cu vreo două săptămâni de eternul conducător de cooperativă şi fritpurist născut la Bălceşti.

“Le recomand celor de la Universitatea Cluj, la suporteri, să se liniştească. În România nu prea mai sunt probleme cu fanii, decât pe la Petrolul şi “U” Cluj”.

De ce e România o ţară de căcat…

Posted on

Povestea mea începe în luna noiembrie , 2012, într-o seară oarecare. La începutul anului luasem un Sony Vayo, de la DOMO, din Polus, Cluj-Napoca.

Ajung acasă şi deschid laptopul, iar pe lcd îmi apare o dungă, se buleşte, pe scurt; fără să-l bruschez, fără să-l arunc, fără să-l mişc în vreun fel necontrolat. A doua zi  iau laptopul,  îl împachetez frumos şi mă duc la biroul de garanţii DOMO, în Polus şi aici începe circul şi toată mascarada. Un băiat de la birou îmi spune că ei nu îl preiau, că există un protocol extraordinar şi eu trebuie să trimit laptopul direct la Sony, la Bucureşti. Îi arăt certificatul de garanţie cu ştampila DOMO şi datat pe 2 februarie 2012, dar degeaba, individul îmi scoate la imprimantă nişte hârtii prin care îmi spune cum pot să-îmi instalez windons-ul. Parlamentăm ce parlamentăm şi văzând că nu am cu cine discuta îmi împachetez laptopul şi plec.

Mă apuc de sunat la un număr Sony de pe cartea tehnică a laptopului şi după câteva minute de „apasă tasta 1”, „tasta 3” etc , reuşesc, în fine, să dau de un operator. Îmi cere, aşa cum e procedura, un număr de serie, îmi solicită fotografii cu laptopul avariat şi le trimit la o adresă pe care mi-o oferă ei.  Răspunsul vine la scurt timp şi se poate observa şi în fotografiile care le-am ataşat, corespondenţa cu SONY.  Plus alte câteva discuţii telefonice cu operatorii în care mi s-au aruncat diverse sume, de la 400-500 de euro pe reparaţie,  dacă doresc acest lucru sau 116 euro pentru transportarea laptopului la Centrul de Reparaţii.

Între timp fac şi o sesizare la Oficiul pentru Protecţia Consumatorului în care reclam DOMO pentru că a refuzat să preia produsul aflat în garanţie.

În paralel stau pe telefoane cu operatorii SONY şi pe mailuri. În decembrie, după lungi parlamentări cu SONY, primesc un email în care sunt anunţat că mi-a fost reparat laptopul . Surpriză, laptopul îmi ajunge acasă prin curierat, dar e nereparat, contrar celor spuse de SONY (aşa cum se observă într-un email pe care, de asemenea, l-am ataşat).

Oficiul pentru protecţia consumatorului soluţionează cazul, DOMO primeşte o amendă (e confindenţială şi va putea fi divulgată doar în eventualitatea în care se ajunge în instanţă), dar laptopul meu rămâne avariat!

Cei de la DOMO m-au sunat în urmă cu o săptămână, au spus, pe ocolite, că „poate găsim o soluţie”, asta înainte de închiderea cazului de către OPC. Mi s-a propus inclusiv o exepertiză neutră, dar eu aş fi cel care ar trebui să o achit.

PS: O să-mi repar singur laptopul, mă costă vreo 500 de lei, dar cu prima ocazie o să plec din ţara asta de doi lei! Sunt îngreţoşat! Puteţi urmări cu atenţie şi corespondenţa cu centrul SONY şi felul în care se comunică, modul în care o marcă de renume internaţional relaţionează cu clienţii….cu clienţii români.

Corespondenta SONY

Corespondenta SONY

mail 2-29 noiembrie 2012 mail 3-29 noiembrie 2012 mail 4-29 noiembrie mail 5 -10 decembrie 2012

Tristeţea ce nu se poate măsura

Posted on

Asistăm, aşadar, la început de 2013, o cifră, iată, fatidică, la dispariţia Universităţii Cluj, echipa care altădată încânta şi umplea sufletele de bucurie într-o perioadă în care nordul-vestul Transilvaniei era anexat Ungariei, după Dictatul de la Viena (1940)
Băieţii de la Cluj au ales să plece, au fost primiţi în Sibiu şi iubiţi de tot neamul românesc. Gestul lor a rămas în istorie, iar ”U” a devenit atunci „simbolul unor inimi româneşti”.
„Studenţii” s-au întors acasă, au fost primiţi ca nişte eroi, pe bună dreptate. În Cluj şi-au recâştigat locul la care nu renunţaseră niciodată. În vremuri de restrişte, ”U”s-a ridicat şi a scris o filă importantă din istoria fotbalului românesc, reuşind printr-un gest de-un patriotism desăvârşit  să unească un popor dezbinat pe alocuri.

În secolul 21, în 2013, într-o epocă a democraţiei şi a libertăţii iată cum acelaşi simbol dispare de pe hartă şi va rămâne doar în memoria câtorva nostalgici. Iar cu timpul, inclusiv aceste amintiri frumoase se vor estompa pentru că natura umană  a dovedit că linia ce departajează iubirea de ură şi uitare  e mai subţire şi mai firavă decât un fir de iarbă.

Cine mai vorbeşte astăzi de Corvinul Hunedoara,  unde este Craiova, unde a ajuns Timişoara şi , ce doare cel mai mult – unde va ajunge Universitatea Cluj?

Refuzul vânzării echipei şi cererea insolvenţei e pasul final spre desfiinţare, spre faliment, e lovitura de graţie dată de cuplul Walter-Mărginean. Şi nimeni nu le poate face nimic!

R.I.P ”U” Cluj.

Duncan „the Tank”- aripi frânte mult prea repede

Posted on

Era cu neputinţă, în acel moment, să înţelegi durerea în toată profunzimea ei,  pe străzile pline de oameni în doliu la înmormântarea unei strălucite şi tinere echipe de fotbal care a pierit în München în 1958.  Unii spun că până şi cerul a vărsat lacrimi pentru Manchester United . Ei făcuseră mai mult decât să adune succese uimitoare , ei au zugrăvit un viitor plin de promisiune şi ideea că orice realizare e posibilă. Erau „The Busby Babes”.

….

„Matt, trebuie să vorbim, e urgent. Vino repede în Dudley!”  –  Jack O’brien

Telegrama ajunsese deja în mâinile lui Matt Busby. Trăgea din ţigară, la biroul său  când a intrat secretara şi i-a înmânat-o.

„Ce s-o fi întâmplat?”, se întrebă el cu voce tare, aşa încât să audă şi Sussie. „Nu ştiu, domnule Busby, acum a sosit , a adus-o băiatul care ne aduce corespodenţa”, a venit şi răspunsul.
Întrebător, curios , dar îngrijorat în acelaşi timp, Busby a dat pe gât ultimul gram de scoth din pahar, şi-a luat pardesiul şi a plecat.

Suntem în Manchester, în 1948.  Oraşul e încă marcat de rănile istoriei şi începe să-şi revină după război. Telegrama e semnată de unul dintre scouterii acelor vremuri de la United, iar Busby e managerul.  Cei doi s-au intalnit la scurt timp după, iar ziua următoare au asistat la un joc  dintre două şcoli din apropiere. Ţinta era Duncan Edwards, un copil de 9 ani cu un fizic impresionant, cu o forţă cum nu mai văzuseră la nimeni de vârsta lui. La urechile sale ajunseseră mai multe informaţii că Wolverhampton şi Aston Villa încearcă să-l „fure”, dar Busby se lămureşte după doar câteva minute de valoarea copilului. „Duncan Edwards  should be ours, whatever the price”,a venit răspunul prompt al managerului care ulterior a plecat acasă la părinţii lui Duncan şi a semnat actele de transfer.  În acea perioadă, mutarea a fost aspru contestată de Stan Cullis, managerul lui Wolves,  care l-a acuzat pe Busby că i-a „mituit” familia lui Duncan cu promisiuni financare, lucru interzis la acea vreme prin regulament.

Istoria e neclară până în ziua de astăzi, dacă Busby a încălcat sau nu regulamentele, dar cert este că l-a luat pe Duncan, iar mama băiatului a primit o maşină de spălat  drept răsplată, una dintre cele mai performante de la acea vreme.

Viitorul i-a retezat aripile prea devreme, mult prea devreme, la 21 de ani,  într-o după-amaiză gri când iarna obişnuia să fie iarnă şi când avionul acela blestemat a derapat la capătul pistei din Munchen.  13 zile s-a luptat Duncan în spitalul Recht der Isar, 13 zile în care nu a încetat niciodată să creadă, nu că nu-şi va mai reveni vreodată, ci că nu va mai juca fotbal.

Când mama lui Bobby  Charlton (supravieţuitor al dezastrului de la Munchen), Cissie, i-a pus mâna pe umăr şi i-a spus: „Marele Duncan s-a dus“, a mărturisit că erau cuvintele de care se temea cel mai mult, fiindcă atâta vreme cât „marele om”, aflat la doar vârsta de 21 de ani, era în viaţă, era de parcă ceea ce e mai rău nu se întâmplase şi nu se putea întâmpla. Toate acestea s-au spulberat în faţa medicilor germani, conform cărora era uimitor că supravieţuise primului impact, când avionul s-a năpustit în zona îngrădită şi s-a izbit de o casă – iar faptul că a supravieţuit 13 zile era dovada unei uluitoare voinţe.  

Această încredere în el însuşi şi în destinul lui a fost evidentă când Charlton, urcând scările către urgenţă, l-a găsit sub cortul de oxigen: „Unde naiba ai fost?“, l-a întrebat Edwards cu un glas atât de puternic încât Charlton a tresărit şi s-a umplut de o speranţă iraţională. „Te-am tot aşteptat pe tine.“

Acelaşi Charlton povestea mai târziu că „în primele zile de după accident părea că Duncan era cheia întregii situaţii. Dacă supravieţuia, o puteam face toţi, în spiritul şi cu dorinţa de a lupta mai departe. Bineînţeles că îi vom plânge mereu pe băieţii dispăruţi, nişte jucători şi bărbaţi extraordinari pe care i-am iubit, dar Duncan părea să fie mai presus de orice. Vedeţi voi, era atât de bun; când îl aveai în preajmă aveai impresia că totul era posibil. A fost mai mult decât un mare jucător – uneori semăna ca un fulger strălucitor pe cer. Era un uriaş, şi până şi astăzi pierderea lui e cel mai greu de suportat.“

Ultima dată când am jucat cu Duncan a fost la Belgrad, când ne-am calificat în semifinalele Cupei Europene, cu o zi înainte de accident. Eram convins că de data asta vom câştiga trofeul împotriva celor de la Real Madrid şi credeam că, avându-l pe el, Anglia va câştiga defilând Campionatul Mondial care urma să aibă loc în acel an în Suedia. Pele a acaparat atenţia tuturor în acel turneu, dar dacă Edwards ar fi fost acolo pot să jur că ar fi avut un adversar pe măsură. Duncan avea de toate. Deborda de putere şi caracter pe teren. Sunt absolut convins că dacă ar fi avut o carieră normală, ar fi devenit cel mai mare jucător văzut vreodată. Da, îi ştiu pe marii jucători – Pele, Maradona, Best, Law, Greaves şi favoritul meu, Alfredo di Stefano – dar eu cred că el era mai bun în toate aspectele jocului. Duncan putea face orice. Dacă portarul degaja mintea, el fugea spre ea, dacă era lovitură de colţ, el o bătea, iar dacă cineva încerca o pătrundere, el îl deposeda. De atâtea ori ne-a făcut pe noi, ceilalţi, să ne simţim ca nişte pigmei”, mai povesteşte Sir Bobby.

Edwards era de o maturitate incredibilă la o vârstă fragedă. Reuşise să câştige două titluri cu Manchester, cu acea echipă fabuloasă în care mai erau Bobby Charlton, Eddie Colman, Mark Jones, Billy Whelan, Tommy Taylor, Geoff Bent sau David Pegg, the „Busby Babes” (copiii lui Busby), după managerul Matt Busby.

Devotatul Bobby Charlton, pentru care Edwards a cutreierat o tabără militară din Shropshire în căutarea unei saltele decente când colegul său mai în vârstă de echipă a fost chemat în armată, este departe de a fi un martor izolat. Don Revie, vedeta de la Manchester City, care a devenit unul dintre cei mai de succes manageri ai clubului Leeds United, a rămas perplex când Edwards i s-a alăturat la echipa naţională.

Revie spune: „Nu auzi prea mulţi profesionişti vorbind cu uşurinţă despre măreţie, fiindcă e rară, dar asta am văzut eu în Duncan Edwards de prima dată când l-am văzut. Juca la la fel de bine ca mijlocaş stânga, mijlocaş central, inter stânga sau atacant central. E genul de de jucător la care orice manager visează.“

Înaintea unui meci important de tineret cu Chelsea, într-un moment în care Edwards domina totul în jurul lui, antrenorul Jimmy  Murphy, fost instructor militar,  era îngrijorat că jocul de echipă ar putea avea de suferit în umbra talentului acestui jucător. Aşa că le-a spus jucătorilor: „Vreau să vă faceţi propriul joc; când aveţi mingea nu i-o daţi automat lui Duncan. Căutaţi alternative.“ La pauză, United se chinuia, iar Murphy se confrunta cu posibilitatea unei rare şi de neconceput înfrângeri. Discursul său către echipă a fost scurt: „Băieţi, vă amintiţi că am zis să nu-i daţi de fiecare dată mingea lui Duncan? Ei bine, uitaţi ce-am zis. Daţi-i naibii toate mingile pe care le prindeţi.“ Aşa au făcut şi United a câştigat, confortabil.

Duncan Edwards rămâne unul dintre cei mai regretaţi fotbalişti ai istoriei. Într-un moment în care Manchester United punea în pericol supremaţia marelui Real Madrid, acea echipă formidabilă a lui United şi-a încheiat ciclul prematur, într-un cumplit accident, iar un regret se ridică deasupra tuturor. Nimeni nu va afla vreodată  dacă nu cumva Duncan Edwards a fost cel mai mare jucător care, în ciuda luptei sale eroice, nu a apucat să trăiască. Nu în deplină măsură a talentului său. Nu în formidabila bogăţie a posibilităţilor sale.